Puneti hamuri la cai!

Autobuz aglomerat. Sătulă de corpuri şi mirosuri străine, cobor în staţia pustie aproape. Mă încearcă vag sentimentul de izolare, de înstrăinare. Ne despărţim de Andreea. Eu şi Fufu` discutăm nimicurile de peste zi, subiecte vag conturate cu tuş pe un perete invizibil... Şi-n mine desenez graffiti, umplând toate acele ziduri înalte ce ating, parcă, bolta. Absorbite în discuţie, ne-au trezit din reverie nişte vorbe spuse cu glas tărăgănat:,,Aud, aud... Puneţi hamuri la cai!"Ne-am intors să vedem cine era cel ce vorbise. Şi-am privit unul dintre tablourile mizeriei pe furiş, cu coada ochiului. Am bufnit în râs. Ne amuza ticneala moşului. Râzând încă, am pornit în direcţii opuse, fiecare spre o altă maşină ce ne ducea spre un univers arhicunoscut, ,,acasă".Tot drumul am frământat cuvintele omului ăluia, încercând să le dau un sens. Cu alte cuvinte, încercam să-i scot bandajul mumiei cândva umane, să-i descopăr... ce ştiu eu?! putreziciunea?!Apusul superb, cu canalul pe fundal, mi-a luminat ultima tresărire; trebuia să cobor. M-am strecurat printre trupurile transpirate, alcătuind o masa lipicioasă, dezgustătoare. Pe ultima treaptă m-am împiedicat. Două mâini au încercat să mă sprijine. Scârbită, m-am îndepărtat, fără să mulţumesc. Mai târziu, mi-a fost ruşine de mine. Dar numai pentru o secundă, pentru ca apoi un zâmbet, furat parcă, să-mi lumineze faţa.Tocmai atunci, când coboram, am aflat (sau cel puţin, aşa cred...). Şi braţele acelea străine mi-au apărut ca un simbol- ceva sigur, solid- realitatea, căreia i-am refuzat ajutorul. O realitate ,,urât mirositoare".Extrapolată, viziunea mea era a unui orator îmbătat de aplauzele frenetice ale publicului. Numai că eu eram şi orator, şi public...Ce-mi pasă!Oricum, aş vrea să-l văd pe ăla care să-mi înhame herghelia infinită a gândurilor...