Martor pustiu

Renascutului meu din cenusa.


SUNRISE AVE,n-as sti sa spun cand,calendarul meu e de anu` trecut.



Dragul meu,

Ce esti? Un cascador. Asta s-a vrut debutul tau (dupa ceva dezastre cosmice, din cate am inteles, si nu numai de la tine :p).
Ce sunt?Un spectator al numarului tau, care s-a trezit (dupa tine), in rol principal.
Fracul impecabil, papionul-dichiseala studiata...Vrei un voluntar.Nici macar n-arunci privirea spre randurile din fata.
"-N-ai vrea tu?Da,tu,cea din randul de la mijloc.Am tresarit.Dupa moleseala calduta a anonimatului,dusul rece al "celebritatii".Una al naibii de riscanta.
Fiecare ne ascundem dupa o masca calma,desi suntem cuprinsi de o transpiratie rece.Daca am sti vreo rugaciune,am spune-o.
Ma legi de o sfoara,si raman suspendata in aer (nesiguranta ce-o respir prin porii tai ramasi deschisi in urma baii de cuvinte si,uneori,imagini,privind cu groaza tarusele infipte in bucata de lemn (invinuiri,contradictii,franturi de adevar),ce par prea adevarate ca sa nu incerc in clipa care mi`a ramas(o vesnicie!) sa ma dezleg.
Dai drumul franghiei.Ma privesti cu groaza.Speriat, fugi de la scena masacrului ideilor mele (acum ciuruite ), la viata carora ai atentat.
As vrea sa spun acum ca spectatorii parasesc in goana scena monstruoasa,dar stii ca nu-mi place sa mint.Eu sunt-sau am fost- singurul spectator.
Cu gandurile ravasite,sinucigase, vrei sa parasesti sala, inchizand pentru totdeauna cabina plina de masti.
Ai vrea sa ma mai vezi o ultima data.Speri sa ti se spuna odata c-a fost doar o farsa.Dar ai obosit, te-au epuizat cele doua dorinte ca sa ti-o mai pui si pe a treia.Constati cu stupoare c-am
disparut.Si-atunci apar de dupa cortina,zambind.Si poate m-ai face cruda, daca nu ti-ai aminti ca ai dat drumul la franghie.
Impachetezi cortul colorat si-l bagi in buzunar.Tot zambind,privesc urmele lasate de el pe pamantul jilav. Si maine e o zi...


P.S. I choose to be me!

O postez acum, desi nu fac decat sa va servesc o realitate invechita si-o poveste roasa de molii...
A venit iarna...Si circul e pustiu...

Eruptie

...E atata galagie ca tipatul dinauntrul meu e o mare tacere.Adanca,fundul unei mari abisale.Vars niste cerneala, colorand picaturile de ploaie, care cad pe asfaltul murdar de atatea suflete.
Mimez tacerea.Si ma scufund in acest ocean vast, cu apa sarata ca lacrima neplansa a ochilor vesnic inchisi.
O clipire.O tresarire.Imagini vagi, distorsionate, par sa zgarie cu unghiile tabla retinei imbibate cu "creta"-rest de praf stelar ramas de la geneza.Inchide ochii; si uriasul nemuritor recade in aceeasi reverie, o stare intre trezie si vis, o amortire a gandurilor si simturilor.
Pe varful nu stiu carei Golgote,ar parea ca vegheaza.Ciudat, i-e dor de vacarmul unei lumi pe care-a parasit-o de veacuri.Ii e frica,chiar groaza, de tacerea asta stupida care il inunda.
Visez uriasul de cand ma stiu, stand asa, pe muntele care imi pare familiar, ca si cum as fi o mana din cenusa ultimei sale eruptii.
As vrea sa va mint ca e stins.